Acum patru ani, respectiv acum doi ani, pe vremea asta, eram in pragul celor mai frumoase momente posibile din viata unei femei.
Erau prezilele nasterii puilor mei. Cele doua comori nepretuite, pentru care Dumnezeu m-a binecuvantat cu implinirea suprema pe acest pamant.
iata ce scriam in 2010
Bucuresti / ianuarie 10 si deopotriva 8 / 2010
Dragii nostri copilashi,
Ca si anul trecut, in fiecare an, la zi de sarbatoare – in pragul zilelor voastre de nastere, imi voi aduna simtirile si voi incerca sa va scriu cateva cuvinte.
Vreau ca peste timp sa stiti cat de mult ati fost doriti si iubiti. Cu mult INAINTE de a va naste si mult DUPA ce vom trece in alte lumi.
Oricum veti sti asta. Nu e mult insa, nici daca v-am spune-o de infinite ori, de tot atatea cat ii multumim lui Dumnezeu ca existati si ca ne umpleti viata si sufletele.
Asa a fost sa fie. Amandoi inghesuiti in cele cateva zile de pe fila unui calendar proaspat si neumblat. Amandoi ca un intreg. Un intreg perfect. Nici nu ne putem gandi la unul fara celalalt. Pentru noi, voi doi, separat si impreuna reprezentati intregul nostru. Intregul nostru perfect. Asa cum era cu cele doua jumatati de sfera pe care grecii le-au aruncat departe pentru a se cauta mai apoi si a se reuni in intregire … Andu si Teo...comorile noastre dragi, ca doua jumatati de sfera nascute la inceput de an. Inceput de lume pentru universul nostru.
Tu micule Andutz, Picul nostru drag, sau Ritza Pitza Coconitza (uneori si Halteritza :)) cum te mai alintam, primul anisor al vietii tale a fost ca o mangaiere dulce. Un puishor pufos ce-si scoate nasucul in lume. Papacios nevoie mare, mare pofticios, cu cei doi ochishori iscoditori, ne-ai dus deseori in lumea minunata a inocentei: primul zambet, primul mama, primul tata...primul dintzishor, primii pasi – cata emotzie...
Iar tu Teo drag, balan copil istetz, si peste tine a mai trecut un an. Ai acum 3 anisori... de ce urile curioase si dagastoasele tale perlutze ne-au adus zambete pe chipurile uneori ingrijorate de cotidian. Si mai mult au adus chiar...inspiratie pt mami (care nu este ea o poeta …)
Pe nume Teo... mai exact Teodor Ioan,
el este micul nostru mare nazdravan!
Prefera oul kinder detasat
La orice ceas din zi si chiar din inserat
E baietelul nostru delicat
Chiar daca plange sau e rasfatat.
Mereu cu intrebari iscoditoare
De ce e luna ascutita, de ce oare?
Dar bucatica de lipseste unde este?
Si steaua ceea pe unde paseste ...
Cu replici absolut nevinovate:
‘am obosit mami de lapte!’
Sau cu remarci duios interesate;
‘hai sa te pup! Imi dai o bombonica mai stimate ?’
Frate mai mare, grijuliu, sfatos
In mica scrisorica pentru Mosh
Ii scrie de dorintze dragi de pici
Atat a lui cat si-a lui Andu... ghici???
Formula unu oare are-n sac?
Sau avionul ce-i cazu pe plac?
Iar pentru fratele mai mic …
o masinutza!... cat pentru-un pitic !
Multumim din nou Domnului ca traim aceste minuni si ca ne putem bucura impreuna de copilaria voastra binecuvantata.
Anul acesta voi marca finalul randurilor pentru voi, amintindu-mi motto ul de pe invitatia de botez a lui Andu, cu versurile unui MARE... unui mare Cartarescu: "Nu ţi-as da drumul la mâna... nu ţi-as da drumul /iar dacă poteca se va bifurca / vom împietri acolo, la răscruce / şi vom rămâne acolo în ţara înserarii / doua statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu"
Mama
Mama si Tata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu