adevar sau provocare!?

Multi dintre noi avem tendinta de a ne considera copiii - speciali. Uneori complicati, peste medie de inteligenti poate..ba uneori chiar sofisticati. Pe buna dreptate asta putem decide noi, in  propriul univers.

Sunt cazuri insa in care tocmai acest 'tratament' si aceasta raportare fata de proprii copii ne pot aduce in fata unor situatii in care sa ne confruntam cu un comportament neadecvat din partea lor.

E important sa intelegem ca cei 7 ani de acasa sunt acei 'valorosi' ani in care micutii sunt in mainile noastre. Sunt ca acea carte nescrisa in care paginile freamata de bucuria si de nerabdarea unor experiente, trairi si lucruri noi. Si ca totul, sau aproape totul..cu voia lui Dumnezeu, depinde de noi. De alegerile pe care le facem, de curajul de a ne recunoaste putintele si neputintele, de curajul de a cere sprijin atunci cand avem nevoie.

Adevarul sau provocarea in fata carora eu insami, ca mama de doi copii, ma gasesc acum, fata in fata, ma fac sa ma intreb daca nu cumva cei mai multi dinte micuti se inscriu in niste tipare si raspund in moduri apropiate unor acelorasi stimuli si daca noi, parintii avem puterea de a recunoaste cand si daca avem nevoie de ajutor pentru a gasi calea potrivita catre copiii nostri.

Aseara am participat la o conferinta organizata de International Education Bridge si Trusa pentru Parinti (http://trusapentruparinti.com) pe teme de psihologia copilului, mai exact de pshohologia relatiei parinte-copil.

Psihologul englez Warwick Dyer (http://www.warwickdyer.com/) - intr-o nota a firescului absolut debordanta - a expus un punct de vedere pe cat de la indemana, pe atat de neasteptat prin simplitatea lui.

Prin prisma faptului ca cel mai potrivit ar fi sa ne tratam copiii, in cel mai natural mod posibil: ca pe niste copii! Sa ne raportam la ei in functie de varsta pe care o au, sa nu ii supraestimam (evident nici subestimam) ...

Pentru copii lucrurile sunt simple: 

Albe sau negre.

Da sau nu.

Calea de mijloc inseamna nesiguranta, dezorientare. Nu au nevoie de asta.

Pe cat de  hotarati si fermi suntem in pozitia pe care o avem, pe atat de fireasca e deschiderea catre o relationare adecvata. Au asteptari clare, stiu care sunt limitele impuse si invata ca regulile nu se schimba in timpul jocului.

Toate acestea confera relatiei parinte copil un suport bazat pe echilbru si pozitionari corecte. Incununate desigur cu dragostea de parinte...as adauga. Cu acea dragoste si iubire oferite necoditionat. Iubirea de parinte nu este o recompensa, e un dat. Caci atunci cand dragostea si protectia sunt retrase si oferite conditionat - in functie de ce face copilul sau de starile emotional-mentale ale parintelui - ajugem in acea zona a nesigurantei si a incertitudinilor generatoare de comportamente neadecvate. 

Multi dintre noi suntem tentati sa insistam cu explicatii 'savante', cu argumente care mai de care mai surpinzatoare, intr-o situatie in care micutul refuza sa faca un lucru. Si de cele mai multe ori, cu cat insistenta e mai mare, cu atat parca decizia copilului de a nu ceda devine si ea mai hotarata. 
Recunoasteti scenariul?

Ei bine, aceia dintre noi care prin explicatii, rugaminti, argumente, etc incearca sa obtina ceva de la copil, nu fac altceva decat sa recompenseze un comportament neadecvat.

Ati vazut lucrurile si din lumina aceasta?

De ce recompensa? Pentru ca micutul a fost in acel context centrul discutiilor, a obtinut exact atentia pe care si-o dorea, timpul parintelui (prin lungul sir al explicatiilor si rugamintilor). Situarea adultului a fost ambigua prin neexprimarea ferma si clara de la inceput a unei pozitii transante.

Atitudinea recomandata?

Pozitia categorica a parintelui, neaparat aceeasi in alte situatii asemanatoare (ex: fie ca e in dezacord cu dorinta adultului ..'poti ramane sa te joci acolo singur' sau  in acord..'vii acum sa ne imbracam sa iesim afara') si maniera ferma in care poate fi exprimata aceasta pozitie e tot ceea ce trebuie facut. Negocierea, rugamintile repetate, explicatiile nu fac altceva decat sa ne situeze in zona de mijloc, a lipsei de autoritate si decizie - asa cum am spus, menite sa confere incertitudine.  E bine sa-l directionam catre propria alegere, in care el singur va lua decizia de a face ce-i cerem - prin luarea de masuri care sa anuleze recompensa (dau un ex care s-ar potrivi baietelului meu: 5 min la desene animat - sau din orice joc despre care stim ca ii face placere - in loc de 10 cat era alocat pt ziua respectiva) sau prin prezentarea scurta a dezavantajelor pe care le va avea daca se va incapatana in continuare sa nu reacioneze in sensul dorit de noi (e ok, nicio problema, noi ne vom imbraca si vom merge la locul de joaca unde ne vom vedea cu Alex..un bun prieten cu care stim ca e dornic sa se vada.) Masuri/Promisiuni care obigatoriu trebuie duse la implinire, altfel credibilitatea dispare si strategia nu mai functioneaza.

Anularea recompensei nu se va face total, ci in pasi. Nu se ia totul deodata, caci se pot crea tensiuni in plus de care nimeni nu are nevoie, scopul parintelui nefiind acela de a nu mai oferi satisfactii sau de a castiga vreo batalie asupra copilului ci de a stabili niste limite si de a fi categoric si coerent in decizii.

Un alt aspect important, bine de precizat, e legat de distinctia pe care un parinte trebuie sa o faca intre corectarea copilului si corectarea comportamentului acestuia. Niciodata nu vom incrimina copilul direct: "Esti un copil rau" ci cimportamentul lui: "Fapta ta este rea ". Unui copil ii va fi mai usor sa ia singur decizia schimbarii unui comportament rau decat sa se schimbe dintr-un copil rau in copil bun, ba mai mult in aceasta ultima incercare ar putea sa-si asume apelativul si sa se comporte in consecinta... ca doar e clar, se stie ca e un copil rau.

Partea de conferinta care din pct meu de vedere mi-a adus cel mai mare plus informatie a fost legata de relatiile dintre frati.

Ce atitudine sa ai ca parinte atunci cand ai doi copii intre care inevitabil intervin certuri, dispute, etc?

In aceeasi simplitate si modestie, dl Dyer a revelat o solutie pe care am aplicat-o de multe ori ...poate inconstient, din instictul de mama cred. Cand cei doi frati au un conflict nu e bine sa arbitrezi, sa stabilesti tu care dintre ei are dreptate. Daca incerci asta, nu faci decat sa opresti eventual pe moment acel conflict dar pe termen mediu sa generezi unul nou... si tot asa. Pt ca indiferent care dintre copii are dreptate, unul pierde (evident capata ranchiuna pe frate) celalalt castiga (motiv in plus pt acesta sa genereze un alt conflict care sa-i aduca un nou castig, nu?). De cele mai multe ori motivele si disputele lor sunt pe lucruri fara insemnatate, asa incat pozitia categorica a parintelui, egala fata de ambii copii, e singura in masura sa descurajeze pe viitor situatii de conflict. Astfel, se pot lua masuri care sa anuleze recompensa ..dar obligatoriu pt amandoi. Adresarea si tonul ferm e necesar sa se faca directionat catre ambii.

De ex, desigur unul care mi-e mie la indemana, care ar fi interventia potrivita in cazul unui 'razboi' pe un trenuletz: E scandal aici?  Daca mai continua disputa, in seara asta nu va veti mai juca niciunul cu trenuletzul. Si evident pentru ca scopul sa fie atins, in functie de ce aleg sa faca, sanctiunea trebuie aplicata!

Si inca ceva: nu conteaza varsta copilasilor! Aceasta retragere a unei parti din recompensa poate da roade chiar si in cazul unei situatii in care fratele mai mare (de 3 sau 4 ani, etc) manifesta gesturi violente fata de cel mic (un bebelus de cateva luni). Bebelusul  nu intelege in mod evident, dar va fi si el sanctionat cand plange, odata cu fratele mai mare care i-a generat plansul printr-o ciupitura...sa zicem / asa incat nefiind niciun 'castigator' al acestei batalii, gestul fratelui mai mare va fi descurajat. La ce bun sa o faca si data urmatoare? Nici nu atrage atentia, nici de castigat nu are..ba dimpotriva...

Voi incheia spunand ca sunt o mama mai constienta acum decat eram ieri si ca ...deloc original..  cu cat inteleg mai multe cu atat imi dau seama cat de multe mai sunt de invatat.
Mai inteleg, o data in plus, ca masura simplitatii si bunul simt stau de multe ori la baza celor mai potrivite alegeri.

Ca noi parintii avem sansa ca, prin cresterea unui copil sa intalnim cele mai bune ocazii de a ne cunoaste si de a deveni cu adevarat adulti. Relatia parinte-copil depinde desigur si de evolutia individuala a fiecaruia ca persoane separate. Parintele este  insa veriga ce il leaga pe micutz de lume. Raportarea lui la viata va depinde de aceasta prima veriga. Copilul poate construi si alte relatii cu viata, dar daca aceasta prima veriga este slaba, toata constructia se poate prabusi. Copilul nu este un scop in sine. Este o cale binecuvantata. Avand grija constient de el, ne 'crestem' si pe noi. 

Asadar, dragi parinti va doresc determinarea, puterea si increderea pe care mi le doresc si mie.Doamne Ajuta!

As fi vrut sa incep cu acest motto..gand frumos scris de un parinte spiritual. Dar cred ca sunt cuvinte care se potrivesc mai bine ca de final..caci mi-as dori ca orice parinte care trece peste aceste randuri sa ramana cu acel gust al dorintei de iubire si de optimism:



“Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa cea dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa cea neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!” Părintele C. Galeriu